Pragmatismul - o formă de artă socială

         Gândirea abstractă dacă nu ajunge să fie pusă în aplicare, devine un vid imens. Probabil că asta e problema primordială a societăţii noastre: petrecem mult prea mult timp dând naştere unor gânduri care nu ajung niciodată concretizate. Toate acestea pe un fundal format din teamă, stres sau laşitate.
         Susţinem înverşunat că societatea ar trebui să se schimbe dar uităm ca de fapt, noi suntem cei care au creat-o. Schimbarea se poate realiza numai prin acţiune iar acţiunea este motorul schimbării. De ce nu acţionăm şi ne mulţumim doar cu vorbe? De ce nu încercăm să fim mai pragmatici şi să luptăm in acelaşi timp pentru ceea ce gândim? Libertatea până la urmă, nu ne este îngrădită, cum a fost în comunism.
         În acelaşi timp, refuz să cred că nu ni se va permite să ne exteriorizăm în mod pragmatic. Tot ceea ce este analizat cu grijă şi arde deasupra unui foc al voinţei, este realizabil.
        Comoditatea ar putea fi principalul motiv care ne interzice să acţionăm, într-un final. Este mult mai uşor să vorbeşti şi să critici decât să doreşti să schimbi ceea ce critici.
       Aceste rânduri servesc probabil ca un prolog pentru ceea ce va urma. Poate că vom învăţa sa luptăm pentru ceea ce credem şi să transformăm societatea. Noi suntem stăpânii vieţilor noastre şi tot noi ar trebui să ne merităm acest titlu.

Inventar liric

Ţi-am ascuns fiecare gând,
Printre versuri,
Iar peniţa îmi zgârie adânc
Linia coastei albe.


Am strâns fiecare zâmbet,
L-am aruncat într-un titlu
Şi ţi l-am dat să-l citeşti.


O privire, un alt capitol.
Prologul am fost doar noi,
Unul singur, la început.


Azi am numărat versurile noastre,
Parcă sunt prea puţine...
Eu, cum ma ştii,
Vreau întotdeauna mai mult.

Plânsul lui Nietzsche

O lacrimă se divide
În sute de cuvinte care
Dau naştere unei noi morale.


Falsul naşte valori,
Transformate în idei
Conducând aceeaşi lume
Fară scăpare şi eternă.


Să filosofăm cu ciocanul,
În hăuri crescute să formăm voinţă
Marginile le sărutăm cu speranţa
Unei noi lumi, dincolo de bine şi de rău.


Lumea devine un nucleu înjumătăţit,
Idolii sfârşesc în amurgul rece,
Unde o cruce devine metafizică de călău.


Condamnat la o reîntoarcere eternă,
Printre sclavi, stăpâni şi un demiurg mort,
Trăiesc clipe ca să le simt mereu...
Aceleaşi idei, aceeaşi durere.

O sută de lacrimi

Ochii tăi sunt clădiţi pe
o sută de ani iar
tot aceleaşi lacrimi le-au spălat 
calea veştedă...
şi eu încă încerc să te cunosc,
după priviri obosite şi reci.


Ieri erai acelaşi dar
atât de străin...
te-ai cuibărit in abis,
poet cu măşti ascunse
şi mă laşi să te citesc
dar nu te înţeleg.


Mă zbat să ajung
la prologul vieţii tale
deşi îţi ştiu sfârşitul
şi mă-ntrebi "Ce rost are?"


Iar eu îţi spun că
iubirea se clădeşte
pe bucăţi sfârtecate
din oameni trişti.


Şi devii amintire
plină de capitole,
printre pagini rupte...
încă eşti o carte deschisă, 
tânără dar prafuită.

Cunoaştere scrisă

Îndoiala este singura cutezanţă
a spiritului meu deschis,
caut fericirea şi o găsesc
în venele sculptate, azurii.


Îmi caut prieteni,
dar toţi sunt prea aproape
de fiinţa mea...
şi atunci devin ca ei
o copie pierdută.


Şi-n cruci mi-am pus speranţa,
fiind şterse demult 
pe fereastra vieţii
iar acum rămân tot acelaşi om.


Căci mă afund in cunoaştere,
şi o sorb prea cu sete
pe când singurul orizont
ar trebui să rămân eu.