Ochii tăi sunt clădiţi pe
o sută de ani iar
tot aceleaşi lacrimi le-au spălat
calea veştedă...
şi eu încă încerc să te cunosc,
după priviri obosite şi reci.
Ieri erai acelaşi dar
atât de străin...
te-ai cuibărit in abis,
poet cu măşti ascunse
şi mă laşi să te citesc
dar nu te înţeleg.
Mă zbat să ajung
la prologul vieţii tale
deşi îţi ştiu sfârşitul
şi mă-ntrebi "Ce rost are?"
Iar eu îţi spun că
iubirea se clădeşte
pe bucăţi sfârtecate
din oameni trişti.
Şi devii amintire
plină de capitole,
printre pagini rupte...
încă eşti o carte deschisă,
tânără dar prafuită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu