Normele sociale şi omul cu două suflete

            La graniţa dintre spaţiul metafizic şi cel teluric, aici se situează următoarele rânduri...
            Cum complexitatea naturii umane a agitat într-atât de multe gânduri, idei implicit opere, nu mai rămâne nimic de spus referitor la o aşa-numită ''etimologie'' a fiinţei umane ci mai degrabă caracterul ei pragmatic, omul in sine. Îngrădit de o societate unde normele care se nasc impun la rândul lor o oarecare  ''supunere socială'', omul îşi pierde la fiecare răsărit parti din adevăratul lui ţel, lăsând in urma lui urme, forme neconturate a ceea ce dorea să devină.
           Cred că omul in genere are două suflete. Ambele, insuficient de rebele din fire să-şi exprime adevărata natură într-o societate uneori mută, alteori prea zgomotoasă, oarbă dar prea avidă după detalii. În primul suflet stă liniştit altruismul, bunătatea, frumosul, nevoia de cunoaştere, la rândul său atât de origine pragmatică dar şi metafizică. Un om care inţelege filosofia prin toate ramurile ei, un om care caută Adevărul deşi ştie că acest ''tot'' este subiectiv dar nutreşte speranţa că va descoperi altceva, un om care primeşte mai multe întrebări decât zâmbete, care intuieşte existenţa cerurilor umane, acest om nu ar trebui să trăiască într-o lume guvernată de morala socială. Aici el nu poate evolua, nu are nici timp pentru aşa ceva.
          Al doilea suflet, e strâns corelat cu conceptul abrupt al urâtului. Tot ceea ce este mai josnic trăieşte in noi: ura, durerea(de cele mai multe ori născută din propria noastră fiinţă, nu neapărat un efect al vreunei cauze), setea de violenţă şi alte concepte degradante, le posedăm. Ele se pot dezvolta iar societatea ajută dezvoltarea la rându-i, fiind oarecum auxiliară.
          Nu cred că omul s-a născut bun de la natură. Omul din punct de vedere al începuturilor, a fost un animal iar societatea apare ca un mediu perfect în care degradarea creşte.
          Dihotomia bine-rău ne caracterizează pe deplin, deşi refuzam să o acceptăm. Refuz să cred ca există oameni ''buni'' şi oameni ''răi''. Până la urmă suntem un amestec nesfârşit de emoţii, zâmbete, durere, lacrimi, speranţă iar scopul vieţii in această fracţie de concepte se iveşte ca un act al menţinerii unei balanţe pe toată durata vieţii.
         Omul care şi-a găsit echilibrul, este un om împlinit. Noi ceilalţi, ducem în fiecare zi o luptă acerba cu propria noastră persoană în timp ce undeva, un apus ne zâmbeşte melancolic.