Între Providenţă şi voinţă

        
         Uneori îmi pictez întrebări în spatele globilor oculari şi le privesc cum îşi nasc proiecţia pe vopseaua peretelui din lumea mea. Sunt întrebări care nu pot avea niciun răspuns exact, poate chiar nici un răspuns existent...sunt într-atât de bine legate de voalul enigmei încât nu pot nici să le descriu însa, ştiu ca pândesc fericirea. Fericirea aceea care duce înspre extaz, acea fericire pe care fiecare suflet o doreşte şi fiecare om o caută...
         În altă ordine de idei, când omul îşi pierde încrederea în sine dă naştere în tenebrele minţii sale, Providenţei. Dar apoi, cine nu şi-a pârlit aripile in contact cu lumânarea destinului?  Să bei vin roşu într-o seară de mai şi să-ţi învinuieşti destinul. Să poţi respira ştiind că de fapt, Providenţa te urmăreşte în fiecare zi...dar tu? Tu, om infirm, tu care ai nascut lumea, ai crescut-o ca pe un copil şi acum o distrugi, unde ţi-e voinţa? Unde sunt serile când cântai balade sub cerul roşu şi te credeai propriul tau demiurg? 
        Este foarte greu să fii om! Să vrei să mergi mereu mână în mână cu cineva, dar să rămâi mereu singur. Să te lupţi o viaţă întreagă, să jubilezi, să plângi, să suferi şi până la urmă să rămâi doar cu un citat de-al lui Remarque "Cât de departe este ce-al meu a fost odată!"  Viaţa merge înainte, tot înainte până ajungem să ne jelească şi pe noi o gura iubită "Cât de departe este ce-al meu a fost odată!" . Dar, în sfârşit, este până la urmă vorba despre tine. Tu îţi modelezi viaţa, tu o transformi din lut în artă şi îţi conturezi un rid cu creionul... Providenţa e de fapt o himeră. Ea îşi gaseşte loc prin rânduri şi litere dar nu e acolo, lângă tine şi nu îţi vorbeşte în timp ce îţi fumezi ultima ţigara şi cu ea, sufletul însuşi.
         Nu vei fi niciodata vreun idol sau poate nici muză între stele dar eşti om. Mi se pare că e de-ajuns. Nu-i aşa?