Din suflet

          Nici eu nu ştiu ce să fac: să-mi alung amintirile şi să le văd spărgându-se în mii de emoţii sau să le port mereu cu mine asemenea unui trandafir care îmi mângâie urechea în faţa unui apus de vară?
          Ştii...eu zâmbesc întotdeauna vara şi cred că... undeva, cineva simte viaţa aşa cum o simt eu. Un zâmbet într-un lan de grâu uitat, un chicot pueril, o ţigară fumată pe jumatate lăsată lângă fereastră, o lacrimă apărută din senin, o atingere a sufletului pe care o găseşti în fiecare adiere de vânt.
          Nu poţi să înveţi sa iubeşti, trebuie să simţi. Eu când iubesc, când sunt într-atât de uitată in hăul iubirii, privesc un apus de soare şi timpul devine etern. Rămân doar eu cu un soare răstignit pe cer şi uitat acolo de oamenii prea ignoranţi să-l aprecieze...
          Câteva rânduri conturate pe o foaie, suspină: la bătrâneţe, fiecare om îşi întoarce faţa şi sufletul înspre frumuseţea fiecarui gest, fiecarei frunze din copacul pe care-l uita în tinereţi. Dar eu iubesc prea mult încă de pe-acum fiecare adiere de vânt, fiecare fir de iarbă...
          Fiinţa mea speră că ridurile, părul grizonat şi un zâmbet tremurând nu vor uita un apus de soare, mirosul verii şi nu vor ignora petalele de trandafir căzute pe un umăr alb şi pistruiat. Fiinţa mea îşi doreşte un suflet veşnic tânăr...
          Şi acum, pune-mi un trandafir în păr să-i pot zâmbi soarelui cum se cuvine...