Să filosofăm printre zâmbete

          Întotdeauna am avut o oarecare simpatie pentru oamenii care zâmbesc indiferent de situaţie. Pentru oamenii care îţi  raspund de cele mai multe ori printr-un surâs şi te lasă să îi descifrezi ca pe un rând de hieroglife minuscule. Pentru acei oameni, cărora nu le pasă de catalogările societaţii şi continuă să fie... ei înşişi. A, da ! Şi cei care zâmbesc atunci cand plouă.
          El are întotdeauna un zâmbet perfect. Nu îl cunosc. L-am văzut în tramvaiul gri şi prăfuit care îmi devine pentru o jumatate de oră, tovarăş de călătorie în fiecare zi. Pare că avem acelaşi drum, menit sa nu se sfârşească niciodată. Poate, voi, cei care citiţi acum rândurile astea, zâmbiţi in sinea voastră şi crede-ţi că sunt o visătoare înnascută care ignoră realitatea si speră în fiecare zi să vadă în tramvai, oameni zâmbitori, cu ochii sclipind a fericire. Da, uneori am şi momente de-astea de sinceritate, în care mă las dusă de val şi le întorc zâmbetul celor care mă privesc...
          În acel tramvai, el era singurul care zâmbea. Toţi ceilalţi îmi păreau nişte marionete cu gândul dus înspre cotidian, bani, înspre ceilalti. Oamenii au uitat să zâmbească, să se gândească puţin şi la ei înşişi si să redevină copii. Însă el, el, mi s-a părut ca o pată de culoare in acel tramvai vechi. El m-a învăţat să mă gandesc la zâmbete şi la fluturi. Pentru că noi, cei care rar zâmbim şi ne gândim la noi înşine prea puţin, suntem fluturi, fluturi... care au uitat să zboare.