Dragă Nu-ştiu-cine,

        M-am plictisit să invăţ şi să citesc nenumărate definiţii ale omului, respectiv ale esenţei umane.Sunt de-a dreptul confuză.Esenţa omului a fost modelată după atâtea definiţii incât mă îndoiesc faptului că ea mai există. De fapt, ce este omul? Să uităm definiţiile pompoase care ne învaţă că noi suntem cei mai viteji, raţionali, duhnind a conştiinţă. Omul este defapt, un animal neînţeles. O specie rară.

        Astăzi sunt iar o rană deschisă. Sunt dezgustată de societatea asta infectă, plină de paraziţi care mă înghit şi mă digeră in fiecare zi, ca apoi să fiu scuipată afară. Sunt martora unui ciclu neînţeles din care se nasc dureri, iar la fiecare naştere sunt apatică dar totuşi invăluită de o aprehensiune nedesluşită. Încă îmi e teamă, să ştii. Nu pot rămâne mai mult de cinci minute fericită şi sunt conştientă că ura aceasta prezentă în mine nu-şi va mai găsi alt drum niciodată. Ai simţit vreodată ceea ce simt şi eu?

        Suntem nişte sclavi ai societăţii şi câteodată aş dori din toată fiinţa mea să fiu serviabilă, plină de condescendenţă şi să tac, să ma supun. Să fiu ca toţi ceilalţi. M-am săturat de această bătălie continuă în care nu există niciun învingător.Tot ceea ce există pe lumea asta, există doar de dragul de a-ţi aminti că eşti un nimic. Cu ce mă poate încânta pe mine frunzele verzi ale primăverii sau parfumul unei flori rare din moment ce îmi aduc aminte că fericirea e efemeră?

        Nu ţi se pare haios ca omul poate să-şi clădească viaţa cum doreşte el, pe cine-ştie-ce principii iar apoi să-şi dea seama că oricum este îngrădit? La ce bun aceste principii, la ce bun o viaţă în sine? Apropos, am încercat să-mi imaginez că o entitate mă protejează, privindu-mă de sus. Mi-am imaginat. Şi? Nu mă face să mă simt cu nimic mai bine, mai degrabă îmi vine să plâng că văd atâta nepăsare din partea ei, a entităţii. În plus, cum poţi să te rogi la ceva de care nu eşti sigur că există? Uneori mi-aş dori să vezi câtă penibilitate fetidică porţi în tine.

        De altfel, viaţa bună nu ciocăne la uşă, să ştii. Bucuria este o muncă. Raportată la munca enormă depusă pentru a o crea, bucuria e efemeră. Şi va fi întotdeauna aşa.

                                                                                                                               

                                                                                                                                          Bianca