Unde tristetea e un mod de viata

                  Din nefericire mi-a fost dat sa vad ceea ce multi oameni observa dar uita sa clarifice atunci,adevaratele intelesuri ascunse.Spitalul Judetean Arad.
                 Un portar te intampina melancolic, privind in gol si te lasa cu gesturi mecanice sa intri.Mai zambeste din cand in cand, dezvaluindu-si dintii galbeni, "nicotinati" si ridurile din jurul gurii poate, prea pronuntate.Mai departe, iti apare inaintea ochilor un parc bacovian, singurele puncte de culoare fiind cativa pacienti, maestrii in ascunderea tristetii si a durerii.Ma simt pierduta, vidul face parte din mine si vad viata ca pe un mare abis, mirosind a spirt, sulf, medicamente, mirosind a spital.Intri in cladire si te intampina un nou peisaj:covor rosu, simbolizand probabil, in mod ironic iubirea, in contrast cu peretii albi, perfectul tipic a unui spital.Reprezentand, bineinteles angelicul alb.Ceea ce iti spune direct la ce sa te astepti cand esti internat.
                La primul etaj mirosul impregnant de spirt amestecat cu un miros pueril, amintindu-mi de mesele odioase de la gradinita, te loveste putin cam prea dureros, din plin.In capatul coridorului o fetita blonda, cu ochii caprui, imbracata intr-un tricou lung, tip rochita cu Hannah Montana isi sterge lacrimile uscate de pe chip.Taraste dupa ea un ursulet de culoarea ciocolatei cu doi nasturi rosii in schimbul ochilor.Se plimba de la un capat la altul al coridorului, tragand de o ureche ursuletul ciocolatiu.Ma vede.Mi s-a parut ca vad o urma de consternare pe fata ei.M-a privit trista, soptind:"Mi-e foame..."
               M-am asezat pe niste scaune tari,reci,metalice si am asteptat-o pe mama.Fetita se uita acum curioasa la mine privind cu o curiozitate tematoare chipul meu.Probabil imi privea pistruii.Tipic.
             "Si tu esti bolnava?" ma intreba tematoare.Din complezenta i-am spus ca nu si pare-se ca motivul a fost acela mentionat anterior:pistruii.I-am explicat "problema" genetica si parca s-a mai inseninat.Aveam la mine, un corn simplu pe care i l-am oferit cu drag.L-a luat si a inceput sa manance repede uitandu-se cu frica inspre liftul personalului din spital.In lumina gri-pala reflectata prin geamurile jegoase am vazut ca imi ofera ceva.O bratara.Era un amestec, mai bine zis un kitsch al culorilor.Am refuzat-o poiliticos si mi-a spus:"Ia-o!Oricum esti singura persoana buna de aici.".Cu miscari parca patetice am luat-o si am inceput sa caut prin geanta atenta."Ce cauti?" m-a intrebat."Imediat..." am inceput eu infrigurata.I-am oferit brelocul cheilor mamei.Un ursulet mic, de culoarea untului, care miroasea a budinca de vanilie.
             Atunci a fost prima data dupa multi ani cand am vazut un zambet veritabil.Un zambet care facea si norii gri sa paraseasca cerul lunii septembrie.Un zambet...de milioane.
            Din lift, apare o asistenta.Are o privire severa atintita spre Maria(intre timp i-am aflat numele), sprancene prea stufoase si o mustata greu de a trece neobservata.Mariei i-a disparut zambetul.Acum pe fata ei se putea citi frica,tristetea si melancolia specifica unei batrane strabunici.Nici macar nu am apucat sa imi iau ramas-bun.In timp ce era dusa spre salon(imi inchipui), plangand mi-a facut cu mana in semn de "la revedere" si cu ambele degete aratatoare a desenat o inima de-a lui Cupidon in aerul colorat cu particule de praf.A fost prima si ultima data cand am vazut-o pe Maria.Sunt sigura.
           In timp ce paraseam spitalul, imi aminteam de nenumaratele clipe cand mi-am imaginat Purgatoriul.Acum nu mai e nevoie sa mi-l imaginez.Am fost in el.