Vorbeşte, memorie !

          Zilele astea, se întâmplă deseori ca oamenii să nu mai rostească cuvântul "Eu" , de parcă nu mai vor să fie amestecaţi în actul disperat de a trăi. Încearcă  sa fie goi, să se dezbrace de trecut, de ei înşişi. De cine încercăm să fugim ? Amintirile oricum nu fug de noi, ele dansează. Îşi încep dansul sacadat în pat, pe masa din bucătărie, în grădini, în maşini, în oglinzi.
         Nu putem să uităm de noi. Oraşul nu ne lasă. Oraşul cu atâtea vitrine, geamuri, oglinzi. Oraşul are chipul nostru. Asfaltul, parcul, clădirile, băncile, maşinile, ceilalţi. Oglinzi. Tot mai mari. Eterne.
        Ne obişnuim. Oglinzile au darul de a înţelege omul, de a-l dezbrăca de orice secret. 
       Astăzi, oglinda ţi-a vorbit. În lumina rece a dimineţii ai fi putut jura că ai auzit-o spunându-ţi, zâmbind: " Vorbeşte, memorie ! "