Din nou prezenta!

         Nu am mai scris de mult timp. Nu mai stiu sa scriu. Degetele imi tremura si literele par sa se nasca din mana unui prunc de 7 ani. Shit... urasc literele scrise ampulea asa cum urasc ceaiul fierbinte in timpul verii.

         E dimineata. E cald. O baba rade in fata blocului, doi tipi cu pielea arsa de soare urca si coboara scarile mai ceva ca intr-o competitie "Hai ma Nelule, ce crezi ca sacii astia se muta singuri?!". Nelu raspunde:"Mno, lasa-i jos atunci sa vedem daca merg!". Celalalt rade iar eu ma ascund dupa jaluzele ca si cand as fi fost urmarita.

         Ma apuc sa citesc. Cu fiecare litera si fraza mancata devin mai ingretosata. De fapt, sunt nemultumita de tot ce citesc pentru ca dau mereu de alta poveste decat a mea. Nimeni nu pare a fi scris despre mine. Prea multe bloguri aparute ca ciupercile dupa ploaie sunt dezbracate sub ochii mei. Chestii monotone si obisnuite:"Astazi m-am intalnit cu M. si o fost super! ne-am tras-o ca doi nebuni...", "Ma doare mana de la atata scris..." si bineinteles blogurile filantropice care plang iar apoi noaptea uita. Patetic.

         Obisnuiam sa citesc ore intregi viata altor persoane. Imi placea. Radeam. Si plangeam. Ma consideram mai buna decat ei si eram innebunita dupa picanterii, infulecand fiecare litera asa cum un om al strazii infuleca o paine calda si moale, ca un san care a implinit 40 de primaveri. De ce se scrie de fapt o poveste sau un roman? La ce serveste o superproductie realista, oricat de bine construita? Ce e o carte:un fragment de viata sau un fragment de minte? Care e interesul ei?

         Privesc pe geam. Acum totul e pustiu. Undeva se aude un planset de copil. Sa ciocnim un pahar cu apa plata si lamaie in cinstea pustietatii si blogurilor tip jurnal! Sampanie n-avem ca e recesiune!