Sunt clipe cand totul devine monstruos, ca un hau fara fund, cand ti se pare ingrozitor sa traiesti si inca si mai ingrozitor sa mori.Si deodata, pe cand gonesti asa prin orasul cufundat in noapte, uitandu-te printre lacrimi la lumini si prinzand din ele divina, orbitoarea amintire a fericirii.Prostii!Aia nu era fericire, nici macar iubire, cum spuneai tu.Era doar simplul fapt, faptul in sine ca inima mea batea de cinci ori in plus pe minut de fiecare data cand te vedeam.Taceam si mi te imaginam stand asa, zambind si cu ochii mijiti de fericire, toata viata.Pentru ce?Ca spre sfarsit, sa imi dau seama ca ai jucat doar un rol.Un rol mare,excelent.Jucat de un actor pe masura.
Deodata, pe cand gonesti asa, smintit, un trecator te opreste politicos si te intreaba cum sa ajunga in strada cutare, cu o voce obisnuita, dar pe care tu n-ai s-o mai auzi niciodata.
Mie mi-e foame.Tie nu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu